Saturday, February 16, 2013

Antiteze gyriene


 Antiteze

de Radu Gyr 



N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;

surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Căci nu te-nalţi în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii cu cântecul de azi
 e c-ai murit cu lacrima de-aseară.


  • Radu Gyr (1905-1975) este cunoscut drept poetul închisorii comuniste din România.
  • Antiteze face parte din volumul Poezia în cătuşe.
  • Poeziile lui înregistrează o evoluţie a anilor petrecuţi în tortură zilnică, pornind de la lipsurile şi torturile inimaginabile şi moartea prezentă permanent în închisoare şi se încheie cu o stare de linişte sufletească, în ciuda tututor asperităţilor vieţii, pornită dintr-o credinţă adâncă. 
  • Varianta acustică, în interpretarea lui Tudor Gheorghe, apare în albumul Cu Iisus în celulă (2005).

  

Friday, February 15, 2013

Arta de a comunica (I)

Frământarea şi neliniştea timpurilor noastre ne orientează tot mai mult asupra culturii hedoniste, iar presiunea materialismului face ca relaţiile umane să pierdă elementul spiritual, comuniunea, darul unei comunicări reale.

Comunicarea reală are scopurile: 
1. de a înţelege interlocuitorul drept o persoană unică, cu idealuri şi doruri pe care vrea să le împărtăşească celorlalţi care duce la,
2. dorinţa de a contempla puterea lui Dumnezeu şi a te împărtăşi mereu de minunăţia numită  Om.

Orice persoană caută înţelegerea şi potrivirea spirituală, fără să-şi dea seama de multe ori, deoarece pornirea spre dialog îi este caracteristică.

În context actual, capcana comparaţiei cu alţii, a concurenţei, de a fi peste aceştia, îl îndepărtează de armonia vieţii individuale şi comunitare la valori înalte, care se vădesc prin adaptarea şi conformarea la situaţiile curente, prin comuniune cu ceilalţi.

Omul fiind o fiinţă dialogică, simte nevoie unui suflet confident căruia să îi spună trăirile sale, bucuriile, nedeplinătăţile personale, avînd speranţa că bucuriile se vor înmulţi iar necazurile vor fi alinate, împărtăşindu-le cuiva drag.

Totuşi, ajunge să pervertească această pornire prin dorinţa de a fi mai bogat, mai puternic, mai deosebit decât ceilaţi, ajungând să fie bântuit de un sentiment al eşecului existenţial, cauzat de contradictoriile dintre dorinţe şi aşteptări. Fiecare este special, dar în raport cu altul, pentru că acel altul îl consideră special şi îl cinsteşte ca fiind cel mai de seamă om pe care l-ar putea întâlni, pentru că îi vede potenţialitatea şi frumuseţea lăuntrică şi  pentru care îl iubeşte în ciuda neputinţelor. Iubirea dă unui om adevărata strălucire şi valoare.

Suprabundenţa materială şi dorinţa lui de a fi cel mai tare îl duc pe om, în cele din urmă la depresie, la sentimentele zădărniciei şi disperării, aşa că încearcă să găsească refugiu în distracţii facile şi activităţi trecătoare, care nu fac decât să-i mărească frustrarea, pentru că aceste analgezice durează puţin. Egoul fuge de durere şi de efort, de aceea, un remediu mai bun ar putea fi exersarea răbdării şi confruntarea zilnică cu situaţii concrete de viaţă în care omul se căleşte, devine mai profund şi înţelege mai bine durerea care îi devine profesor şi binefacere prin asumarea durerii, deoarece îl sensibilizează spre comuniunea profundă cu  celălalt.

Păcat în greacă se numeşte amartia, ceea ce  înseamnă a rata ţinta, a-ţi ignora vocaţia, aceea de a merge spre nemurire. Omul este chemat să vadă aici şi acum din perspectiva veşniciei, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu fiind iubire, El se comunică permanent şi în mod perfect între cele Trei Fiinţe. Astfel, omul are misiunea să ajungă la acea comunicare permanentă şi sublimă cu al său Creator şi cu ceilalţi semeni până devin Un tot unitar, în care fiecare părticică aduce specificul ei.

Normalitatea unor relaţii între oameni este ca acestea să fie bazate pe respect, responsabilitate, ajutor şi moralitate. Însă, pentru a le păstra în bună rânduială, trebuie să investim (să dăm de la noi) timp, energie şi voinţă de a le cultiva şi a le purta de grijă în toată vremea, pentru a da rod.

Armonia dintre doi oameni trebuie să fie constantă, cere mult efort, răbdare, şi renunţare din partea amîndurora.

Comunicarea se bazează pe empatie, şi este o formă de cunoaştere personală şi reciprocă. Pentru buna funcţionare, trebuie să arătăm constant atenţie şi interes pentru celălalt, adică să depunem efort de a renunţa la egoismul nostru, şi din a da din timpul şi energia noastră celuilalt. Un alt aspect important care presupune efort este capacitatea de a reduce diferenţele şi distanţele intelectuale şi culturale, de a găsi tehnici pentru evitarea crispării şi a dezinteresului.

Comportamentul fizic (care indică prin gestică, mimică, postură, privire, o comunicare nonverbală), comportamentul psihic şi atitudinal (ascultarea activă arată încrederea în calităţile vorbitorului) şi comportamentul şi atitudinile intelectuale (arată deschiderea faţă de informaţiile primite) îl conving pe interlocutor că îi suntem alături şi că împărtăşim cu el cele bune şi rele, pe care doreşte să ni le împărtăşească.  

Comunicarea este un continuu exerciţiu de tăiere a voii personale, de a te abţine, de a ştii când să taci şi când să vorbeşti, de a fi cumpătat şi de a ştii şi de a înţelege cât de valoroasă este relaţia dintre cuvânt şi faptă.

Saturday, February 9, 2013

Răbdarea sufletului

Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni.

Am văzut două pe
şteri, una dintre ele având ecou, iar cealaltă nu. Şi mulţi copii curioşi o vizitau pe cea dintâi tocmai pentru a-şi auzi ecoul strigătelor lor. Dar din cealaltă peşteră vizitatorii se întorceau degrabă, fiindcă ea nu oferea nici un ecou.

Dacă sufletul meu e rănit, orice rău lumesc va răsuna într-însul. Iar oamenii vor râde de mine şi se vor îmbulzi din ce în ce mai mult cu strigătele lor.


Dar, cu adevărat, oamenii grăitori de rău nu mă vor vătăma, dacă limba mea a uitat cum să grăiască răul.


Nici răutatea dinafară nu mă va întrista, dacă nu există nici o răutate în inima mea ca să răsune ca o tobă din piele de capră.


Nici nu voi răspunde la mânie cu mânie, dacă vizuina urii din mine a fost părăsită şi nu e nimic care s-o stârnească.


Nici patimile omeneşti nu mă vor aţâţa, dacă patimile din mine au fost transformate în cenuşă.


Nici necredincioşia prietenilor nu mă va întrista, dacă am hotărât să Te am pe Tine drept prieten al meu.


Nici nedreptatea lumii nu poate să mă zdrobească, dacă nedreptatea a fost alungată din gândurile mele.


Nici duhurile înşelătoare ale plăcerilor lumeşti, cinstea şi puterea nu mă ademenesc, dacă sufletul meu este ca o mireasă neprihănită care primeşte doar pe Duhul Cel Sfânt şi tânjeşte doar după El.


Oamenii nu pot împinge pe nimeni în iad, dacă nu cumva acea persoană se împinge singură. Nici nu pot oamenii să ridice pe cineva cu umerii până la tronul lui Dumnezeu, dacă persoana aceea se înalţă singură.


Dacă sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picătură de noroi nu poate fi aruncată într-însul.


Fie ca întreaga natură să se ridice împotriva mea; ea nu-mi poate face nimic în afară de un singur lucru – să devină mormântul trupului meu mai repede.


Fiecare recoltă lumească e acoperită cu îngrăşăminte, astfel încât ea să poată încolţi cât mai curând cu putinţă şi să crească mai bine. Dacă sufletul meu, vai, ar fi să-şi piardă fecioria şi să primească sămânţa acestei lumi întru sine, atunci el ar trebui să accepte şi îngrăşământul pe care lumea îl aruncă în ţărâna sa.
Dar eu Te chem zi şi noapte: vino şi te sălăşluieşte în sufletul meu şi închide toate acele locuri pe unde pot intra vrăjmaşii mei. Fă cămara sufletului meu tăcută şi goală, astfel ca nimeni din lume să voiască a intra într-însa.


 O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de strajă şi învaţă să distingi glasurile care ajung la urechile tale. Şi de îndată ce tu Îi auzi glasul Domnului Tău, lasă-ţi deoparte tăcerea şi grăieşte cu toată puterea ta.


O, suflete al meu, cămară a veşniciei, să nu le îngădui niciodată tâlharilor vremelnici să intre în tine şi să-şi aprindă focul acolo. Rămâi liniştit când ei strigă la tine. Stai cuminte când ei te asurzesc. Şi cu răbdare aşteaptă-ţi Stăpânul. Fiindcă El va veni cu adevărat.






fragment din  Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului 






Friday, February 8, 2013

El, ea si relaţia lor specială


O prietenie înnobilează viaţa, înfrumuseţează sufletul, alină rănile şi ocroteşte de răutate. E o chemare la adevăr deoarece presupune cunoaşterea celuilalt dar şi de sine.

Prietenia, ca perioadă premergătoare căsniciei, este propice pentru pregătirea familiei. În etapa aceasta, tinerii îşi arată idelurile de viaţă, convingerile despre familie şi fericire, îşi adaptează idealurile şi concepţiile unul la altul şi apoi adaptează idealurile şi convingerile comune la o concepţie de viaţă superioară. În familie se autorealizează fiecare, se împlinesc comunitar învăţând să se susţină reciproc, să colaboreze, să se încurajeze, şi să-şi ofere unul altuia ajutor. 


Adevărata prietenie, cea duhovnicească, nu caută doar binele şi fericirea unuia dintre parteneri, ci înălţarea morală şi înnobilarea sufletească a amândurora. Fiind un dar al dragostei ţinteşte spre profunzimile fiinţei umane, unde sălăşluieşte Dumnezeu în om.

Prietenia sinceră şi curată este oportunitatea creşterii spirituale deoarece cei implicaţi pot pătrunde în tainele adânci ale sufletului, pe care le descoperă, explorează şi se minunează de bogăţia inepuizabilă a darurilor sufleteşti dăruite acelui chip al lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este să manifestăm plenar aceste daruri sufleteşti în colaborarea cu El şi folosindu-le în călătoria vieţii. 

Vocaţia omului este dialogul şi comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi


Spiritualitatea răsăriteană, consideră femeia o binecuvântare dăruită bărbatului de către Dumnezeu, pentru a se bucura alături de ea, pentru a-i completa viaţa costructivă cu gingăşie, bunătate şi delicaţe. La rândul său, bărbatul  este un dar pentru femeie, deoarece are forţa necesară pentru a o susţine şi întări în opera de mântuire, îmbogăţindu-i viaţa cu trăsături specifice: hotărârea, puterea, fermitatea şi energia.

Astfel, devine un dialog al darurilor, în care fiecare dăruieşte ce are specific mai frumos şi înalt, pentru a ajunge ambii la bucuria deplină.

Găseşte persoana care îţi aduce odihnă sufletului şi trupului

Paul Evdokimov este de părere că verbul specificul bărbatului este a acţiona iar cel al femeii este a fi.

Bărbatul crează ştiinţa, filosofia, arta, dar deviază în obiectivarea adevărului, iar femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se află în perspectiva creaţiei ci a naşterii, ea fiind chiar criteriul care recentrează valorile, dând întotdeauna, instinctiv, întâietate fiinţei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului. 
Ea are darul pătrunderii directe în existenţa altcuiva, de a descifra misterul.

La începutul unei romanţe, bărbatul idealizează iubirea dar cuantifică rezultatele ei.
Femeia este mai lucidă, priveşte mai adânc şi intuieşte şansele de reuşită ale relaţiei, dar odată consimţit acest lucru, se dedică integral iubitului ei şi iubirii lor.

Trăsăturile definitorii feminine

- afectivitatea, grija, gentileţea, amabilitatea, tandreţea, frumuseţea fizică, graţia, spiritul matern, sensibilitatea

 Trăsăturile definitorii bărbatului       

- apărarea credinţelor personale, independenţa, asertivitatea, Eu puternic, energia, abilităţi de lider, asumarea riscurilor, agresivitatea, încrederea în sine, competitivitatea


Motivele pentru care oamenii aleg să fie împreună sunt: compatibilitatea sexuală, fuga de singurătate, nevoia unui prieten, siguranţa financiară, fuga de constrângerile parentale, dorinţa de a fi important sau a conta pentru cineva şi de a fi apreciat de această persoană.
                                    
 Factorii de care ţine alegerea unei persoane pentru o relaţie amoroasă sunt:                                                                            
  1. Înfăţişarea fizică
  2. Trăsăturile de personalitate
  3. Starea materială şi perspectivele financiare şi profesionale
  4. Credinţe şi valori morale
  5. Interese speciale, abilităţi, pasiuni comune
  6. Speranţe tainice, despre care se crede că vor fi împlinite în cadrul relaţiei


Mecanismele îndrăgostirii

Cele 3 stadii în perioada îndrăgostire:

1. Stadiul stimulilor – presupune o atracţie pe baza unui magnetism a unei energii fizice şi sufleteşti, la baza căreia stă o imagine ideală, care s-a format în timp, plecând de la modelele întâlnite în viaţa persoanei.

Iubirea are tendinţa de a idealiza, de a înfrumuseţa persoana îndrăgită. Cei doi se apropie pe baza unuia dintre cele două principale legi ale psihismului uman: similaritatea şi complemetaritatea.

a. similaritatea – este o alegere pe baza asemănării dintre două persoane fizic, intelectual, sufleteşte, economică, culturală, socială, religioasă.
După ce se descoperă elementele esenţiale, începe un proces de negociere cu privire la specificul  fiecăruia şi se stabileşte dacă relaţia poate să funcţioneze. Aceste cupluri care se formează în funcţie de similaritate, au o evoluţie rectilinie, lipsită de conflicte dar sfârşesc dramatic din cauza monotoniei şi a rutinei.

b. complementaritatea – alegerea aceasta se face în funcţie de găsirea jumătăţii lipsă. Aceste cupluri care se completează se apropie mai deschis, comunică mai uşor şi ajung repede la un punct comun. Au o evoluţie tumultoasă, dar pe lungă durată de viaţă, pentru că partenerii găsesc lucruri şi motivaţii comune şi puternice, care îi ajută să depăşească situaţiile limită apărute în timp.

2. Stadiul valorilor – în cadrul procesul de cunoaştere şi autocunoaştere, cei doi au ocazia să exploreze profund stilul şi viaţa celuilalt. În această etapă, ei realizează dacă pot face concesii pentru a se armoniza, dacă au curajul să îi permită celuilalt să pătrundă în taina inimii sale.

Forme de metamofozare a sentimentelor:

 Cristalizare-intuiţie

Pe măsura convienţuirii au ocazia să cunoască calităţi şi defecte, pe care le intuiau doar la începutul relaţiei. Acest caz e fericit deoarece, viaţa le este o permanentă descoperire şi o îmbogăţire sufletească din preaplinul vieţii şi inimii celuilalt.

Cristalizare amăgire

Cei care nu sunt precauţi de la început, pot fii dezamăgiţi deoarece constată discrepanţe mari între idealul format mental şi realitatea celuilalt, ceea ce duce de cele mai multe ori la o rupere a legăturii.

3. Stadiul rolurilor – presupune construirea unui univers comun, în care fiecare aduce particularităţile personale. Este etapa renunţărilor reciproce pentru a face realizabil acest univers.
Se disting în acest stadiu, următoarele forme ale iubirii:

Iubirea captivată este specifică persoanelor individualiste, egoiste care riscă liniştea celorlalţi pentru ambiţiile personale. Este o formă bonavă a iubirii, deoarece arată imaturitate şi infatilism emoţional, deoarece persoana aceasta are pretenţii şi cerinţe mari de la celălalt dar nu oferă nimic sau infinit mai puţin decât i se dă.

Iubirea oblativă este caracteristică persoanelor care oferă mult, fiind capabilă de a renunţa la viaţă, spre împlinirea celuilalt.

În concluzie, este nevoie de sinceritate şi timp în lucrarea de cunoaştere reciprocă, de autorevelare şi descoperire a celuilalt, pentru ca fiecare să-l cunoască cât mai amănunţit pe celălalt, pentru a face o alegere în deplină cunoştinţă de cauză.



Însemnări din cartea Familia contemporană, între ideal şi criză, scrisă de Ioan C. Teşu, editată în 2011, la Iaşi, la editura Doxologia

Tuesday, February 5, 2013

Vals cu iz de primăvară





Valţul rozelor

 de Alexandru Macedonski

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.

Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină...
Şi suspină — cum se suspină...

Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.

Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.

Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare.


Bine de reţinut:
  • Cel supranumit poetul rondelurilor, Alexandru Macedonski (1854-1920), a fost primul reprezentant al simbolismului în literatura română.
  • Valţul florilor face parte din volumul Flori sacre, publicat în 1912.
  • Aceste versuri l-au inspirat pe interpretului român Tudor Gheorghe să compună linia melodică valţului floral.
  • Bijuteria muzicală a fost inclusă în albumul Primăvara simfonic, lansat în anul 2001. Colecţia de primăvară face parte din ciclul Anotimpurile poeziei româneşti.

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa Margareta



Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, realizări chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea…al doilea, de! Câştigurile întâmplătoare şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta este opera de fiecare clipă, când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi…. Atâţia câţi merită.

 Dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte; dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de faptură. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora.

 Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat.
 Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inima şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Smereşte-te, fă-te mică, fă-te neînsemnată ori de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: Uitaţi-vă la mine!, Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

 Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

 Te îmbrăţişează cu drag,

 A. Vlahuţă

 Când ai împlinit şaptesprezece ani.”